Îmi amintesc exact de un moment de la sfârșitul lunii ianuarie 2016, a fost ceva mai mult de un vis, ca și între vis și realitate, când cel rău a venit în camera mea și s-a așezat alături de mine pe pat prezentându-se într-un mod foarte manierat şi arătând foarte elegant. Mi-a spus că îl cheamă Satan, Diavolul, Lucifer sau oricum vreau eu să îi spun, fiindcă lumea îl numește în multe alte feluri. Eram blocată și nu puteam să mă mișc. Mi-a spus multe lucruri și păcate din trecut, printre care și cuvintele pe care le rostisem cu câteva zile în urmă. Mi-a părut rău de ceea ce am spus la mânie și supărare, că îmi doresc să zac bolnavă în pat și să mă odihnesc de toată truda, deoarece m-am săturat de toate lucrurile. Era adevarat ceea ce îi spusesem soțului meu, dar mai apoi am regretat… Mi-am cerut iertare atât lui, cât și Domnului. Eram obosită atât fizic cât și spiritual. Lucram la chirurgie, primeam multe urgențe și era într-adevăr obositor, dar îmi plăcea enorm ceea ce făceam. Prin aceasta credeam că fac un bine și că îl slujesc pe Dumnezeu, dar îmi neglijam relația mea zilnică cu El și alte lucruri importante în căsnicie cum ar fi comunicarea cu soțul meu. Lucrând în ture amândoi, iar eu făcând și multe nopți, nu ne întâlneam să discutăm și să ne rugăm împreună așa cum obișnuiam la începutul căsniciei noastre.
Lucrând în ture amândoi, iar eu făcând și multe nopți, nu ne întâlneam să discutăm și să ne rugăm împreună așa cum obișnuiam la începutul căsniciei noastre. Deseori neglijam rugăciunea și citirea Cuvântului fiind prea obosiți pentru acestea. Satan m-a declarat vinovată, acuzându-mă și spunându-mi că merit să mor. M-a luat apoi din patul meu, m-a legat de mâini și de picioare, apoi m-a aruncat într-o fântână adâncă. Îmi amintesc că l-am făcut mincinos de multe ori și strigam la Isus să mă salveze. Râdea la marginea fântânii și îmi zicea că nu o să mă salveze Isus, ca El întotdeauna întârzie, iar până va veni El, eu voi muri. Plângeam în disperarea mea și am strigat la soțul meu să vină să mă ajute. Apoi am văzut cum se luminează parcă cerul deasupra mea și am văzut stelele și luna foarte aproape și am auzit o voce care mi-a spus: ,,Nu te teme Romelia, Eu sunt aici cu tine.” M-am trezit brusc. Nu m-am putut mișca din pat câteva minute după care am mers în bucătărie la soțul meu plângând și i-am spus ce mi s-a întâmplat. Am venit în camera și ne-am pus să ne rugăm. Soțul meu s-a gândit ca pentru sine că poate o să mi se întâmple ceva rău. Zilele următoare trăiam parcă cu o teamă de nedescris, iar nopțile nu puteam să adorm, având întipărite în minte cuvintele celui rău ,,meriți să mori”, dar nu i-am zis nimic soțului meu. După o săptămână de la vis eram la clinică într-o miercuri, la începutul lunii februarie, când la o ședință, în jurul orei 13, brusc am căzut, pierzându-mi starea de conștiență aproximativ 90 de secunde, fiind primul episod sincopal. Nu avusesem niciun simptom înainte să-mi pierd conștiența, mă simțeam doar obosită. În dimineața următoare șefa m-a trimis să-mi fac toate analizele și nu m-a lăsat să lucrez prea mult. Vineri după ce mi-am terminat tratamentul în jurul orei 12 jumătate, mi s-a făcut din nou rău și a urmat al II-lea episod sincopal, de acolo trezindu-mă după vreo 2 ore jumătate la terapie intensivă. Nu știam dacă visez urât sau este real. Nu puteam nici să vorbesc din cauza măștii de oxigen prin care respiram.
Mi-am amintit brusc de vis. Am început să plâng și voiam să se termine acest coșmar din care m-am trezit. Mi s-au făcut analize de sânge și CT dar totul părea în regulă. Nu știam că acela era doar începutul … Am rămas internată până marți la secția de chirurgie sub supraveghere. Am solicitat un consult neurologic de specialitate în particular după externare. Când am ajuns la fața locului înaintea dr. neurolog, mi se instalase deficitul motor la toate membrele, fiind trimisă de urgență la clinica de neurologie din Cluj cu diagnosticul de tetrapareză flască cu predominanța paraliziei membrelor inferioare, cauze necunoscute. Au urmat multe investigații în decurs de 2 luni pe secția de neurologie, în tot acest timp nerealizând ce se întâmplă cu mine. Nu realizam că nu mă puteam mișca sau că eram hrănită și schimbată de către infirmiere, de soț și de cumnata mea. Au urmat repetate sincope la încercarea de ridicare în ortostatism, cauzele neștiindu-se. După o lună am început să-mi simt puțin câte puțin partea dreaptă a membrului superior drept și mă ajutam de ea cum puteam ca să mănânc. În tot acest timp, medicii nu găseau cauza paraliziei picioarelor mele și niciun diagnostic concret, deoarece majoritatea analizelor erau bune. Mi se făcea gimnastică la pat, dar nu era îndeajuns. S-au decis să mă trimită în străinătate, dupa care s-a revocat ordinul, iar în cele din urmă m-au trimis la clinica de recuperare ca să mi se facă mai multe investigații motorii. Și aici situația mea i-a depășit pe domnul profesor și domnișoara doctor care mi-au preluat cazul. Chiar nu știau ce anume a provocat paralizia membrelor. În tot acest timp de spitalizare am avut pacea că Dumnezeu este în control și că nimic nu mi se poate întampla fără ca El să nu poată rezolva. Prin valea adâncă a suferinței și a temerilor de a nu rămâne pentru totdeauna paralizată, m-am încrezut în Dumnezeu. Un exemplu pentru mine a fost soțul meu care m-a îngrijit cu o dragoste necondiționată. În tot acest timp a rămas încrezător și plin de pacea lui Dumnezeu, aceea care întrece orice cunoaștere omenească. Într-o zi a venit la mine o soră scumpă, fiindu-mi de asemenea mama spirituală, Estera B., și mi-a spus ce minune a făcut Dumnezeu în viața ei și cum a vindecat-o de cancer. Am fost încurajată și mai mult să cred că Dumnezeu poate să facă într-adevăr o minune și în dreptul meu. Mi-a recomandat un medic român foarte bun din Germania care are clinica Hiperbara în Târgu-Mureş, fiind specializat pe anumite boli cu cauze mai rare. M-am rugat ca Dumnezeu să îl folosească și să îi descopere totuși cauza paraliziei mele. După câteva analize de sânge nu foarte comune mi s-a pus totuși un diagnostic provizoriu cu sindrom de mielită transversă, fiind o boala autoimună în care imunitatea produce anticorpi împotriva propriului organism, în cazul meu măduva spinării a fost atacată. Este mai rar, mi-a spus medicul, și ar fi șanse de recuperare dar nu este sigur 100%. Am urmat terapii pe baza de oxigen pentru creșterea imunitații și mai multe tratamente pe bază de plante, antibioterapii și gimnastică recuperatorie ca să nu mi se atrofieze defintiv musculatura. După 4 luni de tratament începusem să fac câțiva pași cu mare greu, fiind ajutată de către soțul meu după care brusc am avut o regresie și nu am mai putut păși. Am fost încurajată de către profesorul de gimnastică să nu renunț și să nu mă dau bătută chiar dacă nu pot merge. Mâinile își reveniseră aproape complet în urma orelor de terapie, dar picioarele nu dădeau semne că și-ar reveni.
A pus Dumnezeu persoanele potrivite la timpul potrivit lângă mine, prieteni scumpi care m-au slujit cu credincioșie și familia care mi-a fost aproape. Devenisem tristă și uneori irascibilă din cauza faptului că nu puteam să fac nimic fiind o persoană hiperactivă, dar totuși am acceptat boala ca fiind pentru o vreme. Ne-am rugat ca Dumnezeu să facă o minune și am avut multe promisiuni că El va aduce vindecare în dreptul meu doar să am răbdare și să aștept. Trecuseră 8 luni, cât să mai aștept? Parcă nu mai aveam răbdare. Dumnezeu în îndurarea Sa, a știut cât să-mi lase suferința și într-o zi a trimis la mine niște frați români misionari care se ocupau cu lucrarea de eliberare și vindecare atât în Romania, cât și în America. Dumnezeu a vorbit la unul dintre frați (Vasile C.) ca să vină la noi în casă, deoarece El vrea să aducă eliberare și vindecare. La sfârșitul lunii septembrie acești frati (Vasile C. împreună cu Vasile T. plus încă 3 frați care s-au rugat prin telefon din America) au venit în casa noastră și s-au pus la dispoziția Domnului. În urma mărturisirii păcatelor, atât eu, cât și soțul meu am primit eliberare, iar la rugăciunea fraților am crezut din toata inima că în Numele Lui Isus Cristos, sunt complet eliberată și vindecată. M-am simțit ca și paraliticul din Matei 9 care zăcea într-un pat de multă vreme, iar Isus i-a văzut credința și i-a spus ,,Îndrăznește fiule! Păcatele îți sunt iertate!” „Scoală-te, ridică-ți patul și umblă”. A doua zi am mers singură la baie după atâtea luni, apoi am ieșit afară și m-am plimbat cu o prietenă, iar seara i-am făcut surpriză soțului meu și am alergat pe strada din fața casei. În mijlocul nopții stăteam în stradă, plângeam și lăudam Numele Domnului pentru minunea care a făcut-o în dreptul meu. Am fost în stare de șoc timp de o săptămână, nu-mi puteam ascunde bucuria că pot merge din nou. Nouă luni în care am fost plimbată de alții și purtată în brațe de soțul meu, era ceva de neimaginat că pot merge din nou pe picioarele mele.
Când am fost la doctorul din Germania la Târgu Mureș la consult, acesta văzându-mă că umblu mi-a zis că e ateu și nu crede în Dumnezeu și minuni, dar a recunoscut că nu știe ce mi s-a întamplat și cum m-am făcut bine așa dintr-o dată. A spus că e imposibil ceea ce vede, căutând tot felul de explicații medicale, dar la sfârșit ajungând la concluzia că în mod biologic celulele de la măduva spinării nu se regenerează peste noapte și a pus pe seama Divinității însănătoșirea mea bruscă. În urma acestei sunferinţe, am realizat că este doar îndurarea Lui să poți umbla, este doar mila Lui și că văd, aud şi simt. Este doar îndurarea Lui că sunt în viață. Am invățat recunoștința și multumirea pentru lucrurile mici și să nu mă plâng din nimicuri când am reușit să fac față atâtor dureri. Am învațat să prețuiesc tot ce mi-a dat, în special pe soțul meu care mi-a arătat dragoste necondiționată. Am învațat să am grijă la cuvintele pe care le rostesc, deoarece în puterea limbii stă viața și moartea. Există o consecință a cuvintelor necontrolate rostite la mânie, așa cum a fost la mine în cele nouă luni de suferință. Dumnezeu în urma mărturisirii întotdeauna ne iartă pentru ceea ce spunem sau facem, dar e posibil uneori să rămână consecințe. Dragă cititorule, faptul că ești în viață, că respiri, mergi, auzi, vezi, simți, nu este meritul tău, ci datorită faptului că Cineva s-a gandit că ai nevoie de toate acestea ca să Îi slujesti acolo unde te-a pus și să-I mulțumești pentru tot ceea ce ți-a dăruit, să-L lauzi pe Dumnezeu că te-a creat o făptură atât de minunată. El ne-a cunoscut pe fiecare dintre noi înainte de a ne naște și ne-a scris in cartea Sa toate zilele care ne-au fost rânduite mai înainte de a fi fost vreuna din ele. Nu este minunat acest Dumnezeu pe care îl slujim noi? Cât de nepătrunse mi se par gandurile Tale, Dumnezeule, și cât de mare este numarul lor! (Psalm 139:16-17). Din El , prin El, și pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin. Cu mulțumire, Romelia Bîlc, membră în Biserica Penticostală „Betania” din Cluj-Napoca